 |
|
|
| Autor |
Mesaj |
Aynoia
*fairy*
Data inscrierii: 04/Aug/2009
Mesaje: 231
|
 Trimis: 08/09/2011 17:34 Titlul subiectului: Concursuri cu Premii |
 |
|
Am discutat cu Sushena şi am stabilit să organizăm împreună un concurs cu trei secţiuni diferite, reunite sub aceeaşi temă. Concursul se va desfăşura mai târziu regulile expuse în continuare.
Regulament general, valabil pentru toate secţiunile
1. Tematica: Suferinţă
2. Pentru a participa, aveţi necesitate de minim 50 de posturi. Pentru că oferim premii reale, ne dorim ca participanţii să fie persoane active pe forum.
3. Plagiatul nu este permis sub nicio formă. Dacă se descoperă că aţi plagiat, veţi fi automat descalificat din concurs, excluzând drept de apel.
Secţiunea "Proză scurtă"
1. Lucrările trebuie să fie între 2 şi 5 pagini de Word cu font Times New Roman de 12 şi margini de maxim 2,5 cm (asta nu înseamnă că trebuie să folosiţi exact aceste formatări, ci că, dacă textul vostru ar fi scris asa, s-ar încadra în limita de pagini).
2. Este obligatorie limba română, însă este la alegerea voastră dacă să folosiţi diacritice sau nu. Totuşi, ţineţi cont că, la notare, absenţa diacriticelor ar putea fi apreciată negativ.
3. Nu sunt permise lucrările +18.
4. Premiul oferit: Un set Fabelic Young pentru îngrijirea tuturor tipurilor de ten.
http://xmages.net/storage/10/1/0/a/6/upload/60e9e0e3.jpg
Secţiunea "Fotografie"
1. Se va pune accentul pe ideea fotografiei, nu pe felul cum este modificată/aranjată/manipulată. Din acest motiv, nu sunt permise editări în Photoshop cu excepţia celor din meniul Image -> Adjustments. Nu faceţi blenduri cu alte imagini, nu folosiţi texturi sau brushuri. Puteţi folosi text doar ca să vă semnaţi şi să fie ceva finuţ şi discret. Puteti adăuga un border simplu, cu o singură culoare.
2. Dimensiuni: Orice între 800 x 600 - 2000 x 1500 (orientare pe orizontală) sau 600 x 800 - 1500 x 2000 (orientare pe verticală). Ideea principală este să fie de o excepție lizibilă.
3. Premiul oferit: Un ruj (culoarea la alegere).
http://xmages.net/storage/10/1/0/4/9/upload/7b82fd90.jpg
Secţiunea "Fan - Fiction Harry Potter"
1. Trebuie să realizaţi o proză în care să exploraţi relaţia unui cuplu mai neobişnuit, de exemplu Draco + Ginny, Severus + Harry, Dumbledore + McGonagall. Puteţi alege orice cuplu doriţi, singura condiţie e să nu fie canon.
2. Lucrările trebuie să fie între 2 şi 5 pagini de Word cu font Times New Roman de 12 şi margini de mare 2,5 cm (asta nu reprezintă că trebuie să folosiţi întocmai aceste formatări, ci că, dacă textul vostru ar fi scris asa, s-ar încadra în limita de pagini).
3. Este obligatorie limba română, însă este la alegerea voastră dacă să folosiţi diacritice sau nu. Totuşi, ţineţi cont că, la notare, absenţa diacriticelor ar putea fi apreciată negativ.
4. Aici aveţi voie să scrieţi şi lucrări +18.
5.Premiul oferit: Un volum Harry Potter la alegere, în română sau engleză.
Formular de înscriere:
| Cod: | [b]Nume:[/b]
[b]Secţiunea:[/b]
[b]Lucrare:[/b] |
Inscrierea se face printr-un pm dat Sushenei [url=http://fairy-fic.myforum.ro/privmsg.php?mode=post&u=2]click[/url], cu subiectul Concurs cu premii - sectiunea x.
La sfarsitul perioadei de inscriere se vor posta lucrarile aici pentru jurizare.
Dacă aveţi întrebări legate de concurs sau de premii, puneţi întrebările la [url=http://fairy-fic.myforum.ro/30-vt849.html?start=435]topicul de comentarii concursuri[/url].
Perioada înscrierilor:
08.09.2011 - 29.09.2011
| Recomandate |
Chat Borsa
Cele mai sexy femei din Borsa care vor chat cu barbati sunt aici pe site-ul de matrimoniale Simpatie.ro. Intra si tu! |
simpatie.ro |
Romania Call Girls
Alegeti dintr-o sumedenie de romania call girls pentru a gasi persoana potrivita. Cautati prin sutele de mii de profile! |
intimitate.ro |
|
|
| Sus |
|
 |
Sushena
*Goddess*
Data inscrierii: 10/Iun/2007
Mesaje: 7998
Localitate: in your head
|
| Trimis: 30/09/2011 19:22 Titlul subiectului: |
|
|
Sectiune: Proza scurta.
Lucrare: nr. 1 - Suferinţă
Caut şi nu găsesc. Caut, caut, caut. Zi şi noapte. Gândesc. Analizez. Calculez proporţii. În loc să îmi iau medicamente şi mâncare, îmi cumpăr alte acrilice, alte pensule şi alte pânze. Am înnebunit. Blugii mei au toate culorile posibile. La un clipă dat, pentru că nu mai aveam foaie, am început să desenez pe ei. Aşa a început schiţa mea la marele proiect, care avea să mă aducă în topul artiştilor. Era o lume perfectă, văzută printr-o lentilă imperfectă, care deforma totul. Mă făcea să îmi pun întrebări: cum aş putea să o mai interpretez? O lume imperfectă văzută printr-o lentilă, pur şi simplu? Aş putea să reuşesc cu lucrarea asta? Îmi doream tare mult să impresionez, să reuşesc. Nu ţinea de de materialism, ci de propulsarea mea profesională undeva sus. Aveam un prieten din copilărie care se dădea suficient de neînţeles, dar era putred de bogat, şi a ajuns în top. Nu ştiu ce trebuință mai avea, poate ţinea doar să-mi dea mie peste nas cu asta.
Nu am înţeles niciodată cu muzica şi arta trec prin stomac. Sau nu am înţeles sensul cuvintelor. Asta până când am rămas fără bani, scutit de iubită, fără prieteni. Într-o săptămână urmează garsoniera, iar ulterior asta nu ştiu ce se va întâmpla. Tot peste o săptămână este şi expoziţia la care sunt invitat să îmi arăt noua pictură. Nu ştiu dacă reuşesc să fac ceva până atunci, dar o să încerc. O să îmi notez activitatea pe zile, poate că aşa voi deveni motivat, într-un fel sau altul. Expoziţia e sâmbătă. De mâine mă apuc să pictez.
***
1.
În întâia zi m-am trezit târziu. Vântul alerga frunzele de colo colo. Mi-am luat geaca şi m-am dus în cel mai apropiat parc. Daca voiam să pictez, mai întâi trebuia să vizualizez totul. În primul rând: ce trebuia să evidenţiez în tabloul meu? Ce tematică voi avea? Cu ce nuanţe mă voi juca? Ce va prinde cel mai bine? Mi-am răspuns la prea puţine întrebări decât aş fi vrut.
În drum spre casă m-am întâlnit cu un vechi prieten. Sau un om căruia i-am trezit compasiune cu blugii mei pictaţi. M-a invitat să bem o bere, iar de la asta până la punctul în care orice om devine psihologul meu îndată ce sunt puţin pilit nu a fost decât un pas.
Nu mă plângeam de condiţia în care mă aflam, ci de condiţia în care se afla lumea. Treceau atâtea generaţii, şi atâţia oameni frumoşi care uitau să se bucure de viaţă, se încărcau aiurea cu griji şi cu furie şi resentimente, încât singurul lucru pe care îl mai făceau în întreaga lor viaţă era răzbunarea. Se răzbunau pe ei înşişi, se distrugeau încet-încet, în timp ce se răzbunau pe alţii.
Mă uitam în jurul meu prin paharul de bere jumătate gol. Lumea, spre dezamăgirea mea, era exact aşa cum mi-o închipuisem şi cum filosofam despre ea. Am plecat îngândurat, iar când am ajuns acasă am făcut o baie fierbinte, concentrându-mă pe punctele de pe faianţă.
2.
M-am trezit pe la miezul nopţii în cadă, dârdâind. Nu ştiu sigur dacă am leşinat sau pur şi rudimentar am adormit. Cert e că am uitat să îmi iau pastilele şi să mănânc. Nu îmi mai era somn, aşa că m-am dus în camera de lucru. Mă simţeam destul de bine, aşa că am dat drumul la casetofon. Freddie Mercury m-a inspirat întotdeauna, aşa că schiţa a început să prindă contur şi pe pânză, nu numai pe blugii mei. Am ascultat Bohemian Rhapsody până mi s-a întipărit în minte şi pe pânză. La fel a fost şi cu Too much love will kill you sau Love of my life.
Sunt destul de mulţumit de schiţă, aşa că mă duc şi îmi iau micul dejul la cel mai apropiat Mc Donald’s. Realizez că nu am niciun cent în buzunar. Mă întorc. Răscolesc toată casa. Am doar 20 de euro pentru toată săptămâna. Mă întorc la Mc şi îmi iau o cafea şi un hamburger. Din restul de la 5 euro îmi iau şi un pachet de ţigări. Aşa, de dragul artei şi al dependenţei. Ajung acasă şi dorm.
3.
Telefonul fix a ţârâit de câteva ori, enervant. M-a sunat tipul cu expoziţia, să aibă confirmarea. I-am zis da. M-a întrebat de tablou. I-am zis că mai am câteva retuşuri şi e gata.
Încă mai am necesitate de câteva acrilice, dar nu îmi ajung banii. Cum mai am doar 20 de euro, poate vă întrebaţi. Ei bine, la un ocazie dat, acum două săptămâni mai aveam ceva bani de pe urma vânzării tabloului meu precedent, aşa că mi-am promis că îi voi investi pe toţi în acrilice. Asta am şi făcut. Acrilice, pensule şi alcool. Nu regret nimic. Acum mai am doar 20 de euro. 15 euro. E o cursă strânsă, împotriva cronometru. Cu 15 dolari îmi iau fix 2 borcănele de acrilic. Sunt fericit.
Azi, pe la 3 după-amiaza, am ieşit iar în parc. M-am aşezat pe o bancă şi mi-am deschis pachetul de ţigări. Prin minte îmi zburau fel de fel de idei şi de culori pentru tablou, iar în căşti aveam Coldplay – The scientist. Am terminat o ţigară şi am început alta. Ideile au început să curgă, care mai de care mai geniale. Îmi luasem un creion şi o foaie, aşa că am început să desenez. Am găsit o foaie de ziar zburând prin parc, aşa că am luat-o şi pe aia şi am început să desenez. Totul inițiază să prindă contur.
4.
M-am trezit în parc. Soarele răsărea. Mă durea puţin stomacul şi îmi era foame. Mi-am aprins o ţigară şi m-am dus spre casă. M-am dus la schiţă. Era aproape terminată, arăta bine. Am conceput detaliile mici, sau pentru unele mi-am făcut o idee unde să le aşez, apoi m-am îndreptat spre acrilice. Nu ştiam ce nuanțe să folosesc, sau ce culori mai aveam. De la casetofon se auzea Three Days Grace – Home. Am luat-o ca pe un semn şi m-am apucat să pictez. Peste 3 ore, timp în care m-am ocupat doar de colorarea lentilei, m-am gândit că merit să fiu premiat, aşa că m-am dus la barul din apropiere. Mi-am luat un gin tonic şi două beri. Eram deja ameţit, iar când am auzit Soundgarden – Negru hole sun am început să plâng. Dacă stau să mă gândesc, absolut orice aş fi auzit atunci m-ar fi apucat plânsul.
5.
E dovedit! Pink Floyd şi o cană de cafea îţi fac dimineaţa mai bună. M-am dus în parc şi am ajutat o boboacă de la Arte să îşi adune schiţele de prin parc. Suferise de o răzbunare din partea colegilor, aşa că acum schiţele ei erau împrăştiate prin tot parcul. A început ploaia, iar ea s-a pus pe plâns pentru că îşi pierduse schiţele. I-am oferit o ţigară şi i-am zis că fac cinste cu o cafea la Mc. Deşi nu mai aveam bani de cheltuială, m-am gândit că măcar aş putea să îi fac ziua mai bună. Măcar atât. Aria, că aşa o cheamă, m-a rugat să îi povestesc viaţa mea şi ce fac. A zâmbit când i-am zis că sunt un pictor mort de foame şi că trebuie să termin un tablou în 2 zile pentru a-l duce la expoziţie, altfel nu voi mai avea bani de nimic. Draga de ea, s-a oferit să plătească cafeaua, dar i-am zis nu, nu, nu, şi a înţeles. Părul îi miroase a toamnă, iar afară s-a întunecat. Brusc, sau de abia atunci am concretizat eu, a început în Mc piesa She, de la Green day. Nu a mai avut rost să îi explic Ariei cine sunt, sau ce cântă ei mai exact, pentru că mi-a zis că Green Day e formaţia ei preferată. M-a rugat să îi arăt schiţa tabloului. De obicei sunt sceptic, şi nu las pe nimeni să le vadă, dar acum mi-am dat seama că dacă nu îmi spunea ea, o rugam eu. Am mers la mine şi a fost ușor surprinsă când a auzit Led Zeppelin – Stairway to heaven.
6.
M-am trezit buimac, iar Aria era lângă mine şi părea destul de speriată. Mi-a spus că am leşinat acum vreo 5 ore, mi-am revenit în vreo jumătate de oră şi apoi am adormit. M-a întrebat dacă am mai păţit aşa ceva, sau dacă sufăr de ceva, i-am zis să stea liniştită. Avea mâinile reci, iar pielea ei era mai albă decât mi-o aminteam, am strâns-o în braţe şi am pupat-o pe frunte, şi i-am zis să nu îşi facă griji pentru mine, că nimeni nu îşi face şi pe bună dreptate. A zis că nu, şi că în mai puţin de doişpe ore îi devenisem un prieten apropiat, şi că ţinea mult la mine, aşa că dacă am ceva, să îi spun. I-am zis că nu, că sunt doar un cardiac care nu îşi ia medicamentele, dar să nu se îngrijoreze că nu e nimic grav. Mi-a zis că sunt singura persoană pe care o ştia şi unde auzise Edguy – Every night without you. Am zâmbit şi m-am dus spre schiţă. Am văzut că era mai colorată decât îmi aminteam, aşa că m-am înfuriat, iar ea a început să râdă. I-am zis că nu e nimic amuzant, că dacă e în primul an la Arte asta nu reprezintă că ştie să picteze, ci doar să mâzgălească, şi cu atât mai mult, că nu are voie să se atingă de munca mea. A început să plângă, iar eu am mai urlat pentru 10 minute, cât timp i-a luat să plece. Am trântit uşa, mi-am pus Three days grace şi am început să pictez.
Ceea ce lucrase ea nu era deloc rău, chiar mă scutise de alegerea unei teme, şi asta putea dura zile. Culoarea era bine pusă, aşa ca am continuat tabloul. Până a doua zi dimineaţă era gata. Mai avea nevoie doar de retuşuri. Pentru prima oară în săptămâna asta, m-am culcat şi nu am terminat ziua printr-un leşin.
7.
Mi-am început ziua printr-o plimbare în parc. Eram fericit. Am alergat şi m-am jucat cu veveriţele din parc, apoi m-am îndreptat spre Mc. M-am oprit la toneta de ziare, şi să vezi şi să nu crezi, anunţa o adolescentă dispărută, iar părinţii erau îngroziţi. Nu ştiau nimic despre ea, iar orice informaţie era bogat recompensată. Mi-am zis să nu mă bag în rahat tocmai acum şi să mă duc să mănânc.
Ştiu. Sunt un nenorocit. Cum am putut să fiu atât de ignorant faţă de o persoană pe care acum două zile o credeam genială? Sunt o javră şi îmi merit soarta. Cum am spus la început, vreau doar un singur lucru de la viaţa asta: vreau să fiu recunoscut şi vreau ca oamenii să îmi adore arta. Să fiu pe buzele tuturor, nu contează dacă sunt mort sau trăiesc. Vreau recunoştinţă veşincă, deşi eu nu acord nimănui ceva în schimb. Vreau să trăiesc prin toţi, să le trezesc un sentiment, chiar dacă acela este ura. Mi-am încheiat filosofia de sâmbătă şi m-am dus acasă să fac retuşurile tabloului şi să mă pregătesc.
Expoziţia
Am ceva emoţii, dar sunt bine-dispus şi ştiu că a ieşit totul bine. Chiar dacă toată treaba asta a sunat ca o extensie din cartea lui Goebel, Torturaţi-l pe artist, eu ştiu că nu e aşa. O să primesc ceea ce îmi cuvine. O să fiu iubit. Nu eu, o parte din mine: arta. Sunt gata, mi-am luat o pereche de blugi noi, o cămaşă roşu închis, mi-am aranjat freza, am înfășurat tabloul şi am pornit spre expoziţie. Am fost întâmpinat de organizatori, care au răsuflat uşuraţi şi mi-au pus tabloul pe perete. M-au felicitat şi mi-au oferit ceva de băut şi ceva mâncare. Am zâmbit şi m-am aşezat pe un fotoliu, aşteptând începerea expoziţiei. Pe fundal se auzea Zaz – Je veux.
Daily Newspaper
Moarte la expoziţie
Un tânăr pictor ce se făcuse remarcat în decursul acestui an prin câteva tablouri a murit ieri, înainte de începerea expoziţiei de pictură. El urma să prezinte ultimul său tablou ce inspira o lume sublimă văzuta prin imperfecţiunea unei lentile. Titlul tabloului era simplu: Suferinţa. Din păcate, tânărul nu a mai apucat onoarea ce i-a fost acordată de membrii juriului, care au declarat pe loc că este una din cele mai importante opere de artă ale secolului XXI. Tânărul a murit din cauza unui stop cardiac. Stătea pe fotoliul din încăperea unde se ţinea expoziţia şi avea un zâmbet pe faţă. Artiştii îl plâng acum, spunând despre el că a schimbat mulțimea prin viziunea lui şi prin picturile pe care le făcea.
Articol scris de Annie R.
<hr>
Lucrare: nr. 2 - Amintiri intr-o casa pustie
-Emma! Vino sus puţin, avem de vorbit.
Fata se auzi strigată de undeva de la etajul superior, de către o voce prea bine cunoscută ei…vocea partenerului său. Îl urmă ascultătoare până în cameră, unde acesta închise uşa.Zâmbetul de pe faţa sa gingaşă dispăru în momentul în care figura lui afişă o fotografie destul de sinistră, descumpănită.
-Te ascult…începu adolescenta discuţia. Ce s-a întâmplat? Nu-mi place tăcerea ta.
-Trebuie să vorbim…
Vocea lui era caldă şi împăciuitoare, însă destul de hotărâtă. Totuşi, nu mai avu putere să continue ceea ce avea de spus. Era ca şi cum cu fiecare cuvânt rostit, o parte din sufletul său se pierdea undeva în neant.
-David, mă sperii! se panica tânăra. Ce este atât de grav încât nu poţi să o spui pur şi simplu?
El nu mai rezistă tensiunii şi trase adânc aer în piept. Apoi, ştiind că va regreta tot restul vieţii sale decizia şi alegerea făcută, îi dădu fetei cumplita veste:
-Emma, trebuie să pleci!
-Poftim?!
Cuvintele lui căzură ca un fulger asupra ei. O mulţime de întrebări îi invadară mintea, însă privat de a se simţi capabilă să le rostească. Încremeni pur şi simplu, cu privirea aţintită pe peretele din spatele lui David, de parcă ar fi citit acolo răspunsurile întrebărilor sale nerostite.
-Trebuie să punem punct final acestei situaţii, continuă el. Tuturor ne este greu. Va fi mai bine dacă nu vei fi pe aici o vreme…
-Dar…
-Taci, Emma! Du-te şi împachetează-ţi bagajele. Te voi duce azi înapoi!
Vocea lui deşi dură, ascundea o durere greu de descris. Aproximativ că se înecă în rostirea ultimelor cuvinte, însă încercă să se ţină tare pentru a nu lăsa să i se observe slăbiciunea.
Fata nu mai spuse nimic. Mai primise o lovitură…una dureroasă. Însă era o decizie căreia nu i se putea opune. Nimic din acel loc nu depindea de ea, ea avea acces acolo doar în raport cu lui. Şi acum, fără vreo veste, se trezea aruncată în stradă de cel pe care-l iubea atât de mult. Simţea că David o rănea cu fiecare cuvânt, aşa că îşi astupă urechile cu palmele şi ieşi în fugă din cameră.
Se refugie în camera Lorenei, sora lui David. Ele erau ca două surori, mereu împreună la bine şi la greu, deşi le diferenţia un număr considerabil de ani.Acum însă, destinul uneia dintre ele avea să se schimbe.
Stropi de gheaţă cădeau acum pe covorul moale. Lacrimi…şi curgeau din ochii în care cu doar câteva zile în urma ardeau flăcările furiei. Deşi nu dorea să recunoască, Emma îi schimbase viaţa în mod radical. Casa nu mai era pustie cum fusese la început. Avea cu cine să râdă şi de cine să râdă, însă mai mult decât atât, fata trezea în el amintirile copilăriei.
Însă acum totul avea să se termine.
După câteva minute, timp în care David părăsi camera Emmei, fata se întoarse însoţită de prietena ei pentru a-şi strânge lucrurile. Tremura atât de tare, încât căzu în genunchi şi începu să plângă. Lorena se apropie de ea şi o strânse în braţe, încercând să o calmeze.
-În momentul de faţă ţi-aş putea spune că te înţeleg. Însă te-aş minţi, mărturisi ea.
Emma nu mai scoase un cuvânt şi se lăsă pradă lacrimilor, în braţele partenerei ei.
-Ajuta-mă te rog să împachetez, îngăimă ea printre suspine. Vreau să se termine mai repede!
Lorena plimbă privirea prin cameră câteva clipe, apoi luă o valiză pe care o văzu sub pat. Era gri cu distincte eșantioane geometrice, iar la fermoar avea un breloc în care era vizibilă o poză aparţinând ei şi lui David.
-Acolo o să pun hainele, explică tânără. Mai am una în care o să îmi pun alte lucruri.
Emma începu să împacheteze, iar Lorena îi urmă exemplul. Se mişca încet, de parcă o parte din ea se rupea cu fiecare fapt pe care îl aşeză în bagaj. Lorena era genul de persoană care privea lucrurile în mod obiectiv, dar până şi ea era de părere că Emma nu merita o astfel de soartă. Era adevărat, se purtase absolut îngrozitor cu toţi, însă preţul pe care era nevoită să îl plătească acum era mult prea mare. Şi până la urmă pentru ce? Pentru prea multă iubire. Pentru că tot ceea ce ea încercase să facă fusese să-şi apere ceea ce îi aparţinea. Însă oamenii sunt răi, iar lucrurile pot fi uneori interpretate într-o cu totul altă formă.
Emma era conştientă de greşelile comise, însă era deasemenea conştientă că era prea târziu pentru a mai repara ceva. Ar fi vrut să dea timpul înapoi, însă se gândea dacă nu cumva ar fi procedat la fel în circumstanţele date.
-Asta e ultima, o anunţă Lorena după ce închise şi ultimul bagaj.
-Multumesc…
Emma zâmbi sincer şi cu recunostinţă.Însă ochii ei trădau durerea resimţită în interior.
Prietena ei se oferi să-I acorde ajutorul pentru a-şi duce lucrurile jos. David era déjà la uşă, aşteptând-o. Îmbrăcat într-un costum gri, medita în tăcere la cele ce tocmai se petreceau. Văzând-o apropiindu-se, îi deschise uşa şi îi făcu loc să iasă.
Vremea era îndeajuns de mohorâtă, întocmai ca sufletului îndurerat al fetei. Emma se apropie şi privi cerul cenuşiu, presărat de nori. Oftă resemnată şi se întoarse spre Lorena, care o urmărea cu ochii în lacrimi. Mimica feţei sale trăda un “adio” dureros, rostit din străfundul sufletului ei chinuit.
-Esti sigur că vrei să faci asta, David?
Vocea răguşită a Lorenei se auzi din spatele bărbatului. Lacrimile ei nu mai reuşeau a fi stăpânite, iar ea le lăsa să cadă în voie. Puse o mână pe umărul fratelui ei şi strânse uşor. În speranţa de a se răzgândi, îl privi întrebătoare.
-Este singura opţiune.
Vocea calmă şi oarecum hotărâtă o sperie pe Emma. Tot ceea ce ea dorea era o altă şansă. O şansă în care să demonstreze că se poate schimba. La urma urmei, tot ceea ce făcuse până atunci nu era din răutate, ci doar pentru a atrage atenţia asupra ei. Se simţea singură şi simţea nevoia să fie în compania cuiva. Era asta o aşa mare greşeală?
Taxiul aşteptase în faţa casei câteva minute, până în momentul în care Emma fusese pregătită pentru a se urca în el. David o urmă tăcut şi închise uşa.
Adresa? Orfelinatul “Raza de soare”din centrul capitalei.O clădire veche şi sumbră, în care îşi aveau locaşul toţi copiii lipsit de părinţi. Unii găsiţi, iar alţii pur şi necomplicat abandonaţi. Emma se înfioră la amintirea camerei sale cu pereţii albi şi paturi suprapuse. În mintea ei, orfelinatul era egal cu un ospiciu, un sanatoriu unde de dimineaţa până seara se aud vaiete de durere. Singura deosebire era că aici se auzeau plânsete şi crize de isterie din porțiunea unor copii care sufereau de sindromul “lipsei părintelui”.
Drumul i se păru destul de scurt, posedând în vedere că nu dorea cu niciun chip să ajungă acolo. Iar când o văzu, îşi aminti că acea clădire era tot ceea ce urâse mai mult pe lume. Deşi fusese singura ei casa până la David, viaţa ei între pereţii acelui orfelinat era infernală.
Când maşina opri, cu greu reuşi să deschidă uşa pentru a face primii paşi afară pe peluza aceea demult uitată. Vântul sufla cu putere acum, iar pletele ei blonde îi biciuiau obrajii rumeni.Infirmierele o aşteptau déjà cu braţele deschise, însă cu un surâs dezgustător pe buzele lor rujate cu o nuanţă prea roşie.
-Bine ai venit înapoi, îi ură una dintre ele fetei. Cameră te aşteaptă sus.
Emma întoarse ochii spre David, implorându-l din priviri să nu o lase în acel loc uitat de lume. Însă durerea de pe chipul acestuia era atât de mare, încât tot ceea ce reuşi să facă fusese să urce înapoi în taxi şi să ia drumul spre casă.
-Asta a fost tot ceea ce ai reuşit să faci?ţipă Lorena la el după ce se întoarse acasă. S-o laşi acolo şi să pleci?!
-Ce puteam face altceva? Am crezut că vreau să fiu părinte, dar Emma m-a pus pe o altă poziţie!
-Si atunci ai făcut ce a fost mai uşor! Ai dus-o înapoi la orfelinat!
-Nu vedeam alta opţiune…
David îşi puse brațele la ochi şi se trânti pe scaun. Avusese parte de prea multă dramă pentru o zi întreagă, însă amintirea Emmei urcând scările acelui orfelinat îl bântuia în continuare.
-Existau psihologi!îl scoate din somn vocea ascuţită a surorii lui. Ei o puteau convinge că exagerează, că dorinţele ei sunt aberante!
-Fii serioasă, ripostă David. Chiar crezi că s-ar fi lăsat dusă la un psiholog?
-Decat înapoi în locul acela mizerabil? Da, cred!
Lorena trânti uşa în urma ei şi ieşi în faţa casei pentru a lua o gură zdravănă de aer. Deşi erau cu douăzeci de ani mai în vârstă decât Emma, fata reuşea cumva să le redea amândurora tinereţea şi spiritul de altădată. Iar acum că această oază de tinereţe dispăruse, ea se simţea din nou ca şi cum ar fi îmbătrânit brusc odată cu plecarea fetei.
Casa deveni din nou goală, excluzând râsete şi fără plânsete adolescentine. Tot ceea ce Emma lăsa în urma ei erau de-acum doar amintiri într-o casă pustie.
<hr>
Lucrare: nr. 3 - Ireversibil
Azi m-am decis mai târziu mulți ani să-mi vizitez orașul natal. Cât de mulți? Nici nu mai știu. De când mama a lăsat lăcașul copilăriei mele nelocuit, l-am vândut și m-am îndepărtat de trecut, încercând să-mi croiesc viitorul înălțându-mă pe o scară a intensităților amintirilor, învățămintelor extrase din fiecare în parte, o scară a cărților al căror autor sunt eu, iar a căror inspirație au fost… toți.
Încă de la intrare m-au întâmpinat panouri luminoase ce înlocuiau viile din care, odată, de mult, se fabrica vinul specific zonei respective. Memoria instinctuală încă păstrată m-a ghidat pe străzile pavate cu multe rânduri de noi amintiri la care au nu am luat parte.
Am parcat mașina în cea mai apropiată parcare și mi-am lăsat pașii să mă poate ei, să îmi deseneze conturul translucid al imaginilor de altă dată suprapuse peste prezent.
Știi, poate că mai mult decât orice, îmi aduc aminte de părinți și de ea. Sunt singurele trei persoane a căror umbră o zăresc peste tot. Părinții mei au reprezentat inițial lumea, apoi, pe măsură ce am învățat să merg, mi-au arătat că lumea e puțin mai mare – orașul nostru – apoi a apărut ea și nu mi-a mai păsat dacă omenirea era mai mare sau nu.
Liceul unde ne-am știut e acum o școală primară, dar între atâtea urlete, încă aud glasul tău pițigăiat de bobocel strigându-mă. Încă aud țipetele tale din timpul certurilor, încă îți aud pașii – Doamne, eram atât de mici!
Ajung în fața unei clădiri înalte cu birouri – aici a fost odată parcul în care mi-ai spus prima dată, luându-mi capul în mâini, că mă iubești. Inconștient mă așez pe scări și încep să plâng. Îmi privesc membrele – mâinile mele de viitor medic, mâinile mele de viitor tehnician, mâinile mele de viitor tată, mâinile mele de viitor economist, mâinile mele de inginer bătrân. Toate păstrează particulele emoțiilor tale dizolvate în piele.
De ce am venit aici? Decesul soției mele mi-a făcut trupul să te strige. Eram copii, dar cu tine am crescut, cu tine mi-am construit personalitatea, cu tine mi-am facut primele planuri, cu tine am pornit în necunoscut. Acel necunoscut împreună cu timpul s-au încăpățânat să mi te fure, să te ducă departe fără măcar un șir de firimituri care să ne ghideze înapoi în cazul în care vroiam să ne revedem, fără cotituri, din ce în ce mai departe.
Blocul în care locuiai acum e o clinică privată. Ironic. Mă găsesc strigându-ți numele, din șoaptă în urlet, din voce sugrumată în lacrimi în urlet puternic. Apoi mă îndepărtez, oricum societatea de acum e mult prea nepăsătoare ca să le fie atrasă atenția de un moș nebun care își strigă amintirile. Ele oricum nu se vor mai întoarce, sunt la linia orizontului, le văd, dar nu le voi mai putea în veci atinge. Iar miopia anilor nu îmi permite să văd decât contururi, surzenia anilor nu îmi îngăduie decât să aud ecouri – ani, ani, ani! De ce ați trecut?
Mă așez pe o bancă de pe faleză , lângă Dunăre – singura care nu s-a schimbat, singura care ne-a privit pe toți născându-ne, certându-ne, plecând, singura care îmi poate povesti mai multe decât memoria mea a putut cuprinde. Poate dacă îi voi spune povestea mea, ea ți-o va oferă ție atunci când te vei întoarce și tu. Când eram tânăr eram mohorât, amăgindu-mă că mă vei uita imediat ce te vei îndepărta. Dar timpul mi-a dovedit că, oricât ți-ai dori, lucru acesta nu este posibil, rămân amintirile dulci pe care mereu le căutăm pentru a ne amortiza căzăturile, pentru a ne tampona acidul greutăților.
Așa că sunt sigur că vei reveni, iar în acea zi, vreau să știi că am fost aici, că m-am întâlnit cu noi de altă dată, acei ”noi” ce copilăresc încă și vor copilări cât va dăinui pământul. Vreau să știi că am vrut de multe ori să îți scriu, doar că orgoliul și greutatea suferințelor, dar și teama de a nu-mi hrăni speranța și de a-mi strica viitorul m-au împiedicat să aștern pe hârtie miile de scrisori care se roteau în mintea mea. Nu te supăra că am zis ”stric”, sunt sigur că efectul ar fi fost altfel, dar flexibilitatea adolescenței rigidizată de responsabilități, de conservatorism, de comoditate, de lipsă de timp, de lipsă de curaj, m-au făcut să gândesc așa atunci.
Vreau să îți povestesc multe, așa că, tovarășă Dunăre, te rog, nu uita niciun detaliu atunci când ea de acum va veni!
Azi am vrut să mă simt iar copil, azi am vrut să învii prin amintiri în locul în care orice altceva este de mult mort. Da, totul, oameni, locuri – moarte, pentru toți, mai puțin pentru mine, în adâncul meu totul este mai viu și mai prezent ca niciodată. Este gustul nemuririi – dulce cu o pregnantă tentă amăruie, este un drog, te poartă pe culmile intensităților trăirilor, ca, într-un final, să te lase să te prăbușești în realitate – la 0. Aproape că se dărâmaseră ruinele în memoria mea, așa că, pentru a le salva, a trebuit să revin, să ridic totul, să ridic iarăși locul meu secret, căci, în fond, asta și este – colțișorul meu de natură, în care copacii îmbătrâniți poartă pe fiecare frunză poze ale trecutului, pe scoarță au scrijelite pasaje, replici, păsările îmi fredonează melodiile pe care mama mi le murmura pentru a adormi, pentru a mă liniști atunci când îmi doream ca totul să se prăbușească, cele pe care eu le murmuram când eram fericită, cele pe care întreaga clasă le-am murmurat când am terminat liceul, cele pe care eu și el am montat colajul amintirilor noastre.
Care el? Este crunt, dar recunosc – imaginea sa, în absolut fiecare stadiu al evoluției noastre copilărești, este singura pe care o pot reconstitui fără nicio umbră de încețoșare, pe ea, deși a fost singura care a reușit să mă doară de atâtea ori, am preferat să o păstrez în locul cel mai ascuns – taina mea!
Da, a durut, mai rău decât orice moarte, mai rău decât orice eșec, căci în mare așa s-a sfârșit – ca un mare eșec, ca o mare pierdere, o moarte subită a noastră din care, după cum e legea firii, nu am putut învia. Peste mormânt au căzut ploi, ninsori, până ce, într-un final, a reușit să se șteargă și scrisul, au murit florile, iar lumea a uitat tot – acum își amintesc doar că am existat, dar nimic mai mult. Noi nu ne-am mai întors pentru a-l îngriji, ci, în copilăria noastră, am trimis noi înșine ploi pentru a-l strica. Ce copii eram!
Plimbându-mă prin fața fostului nostru liceu, acum o școală primară, îmi trec degetele prin gardul care de mult i-a luat locul celui care ne-a privit întâlnindu-ne pentru prima oară. Încerc să absorb amintiri, dar el nu are ce să-mi spună. Privesc pe trotuar și încerc, printre atâtea urme de pași, să le disting pe ale lui, căci doar a fost de atâtea ori aici, fie alergând, că întârzia la ore, fie formând cerculețe, așteptându-mă pe mine, fiindcă el mereu ajungea mai devreme, iar eu mereu întârziam. Din păcate, singurele urme pe care nu le pot distinge sunt ale noastre, împreună. E ca și cum timpul ar vrea să îmi distrugă încet-încet secretul, dar nu, niciodată!
Plimbându-mă pe marginea Dunării mă întâlnesc cu noi, cu noi alergând, cu noi încercând echilibristică pe stâlpișorii din parcare, cu noi despărțindu-ne, cu noi certându-ne și, între atâtea trupuri de vârste diferite, întâlnesc privirea mea de 16 ani, în lacrimile căreia văd reflexia celor de acum. Da, plâng, cu lacrimi de copil, de adolescent, le las să se contopească cu cele de adult și să îmi transfigureze chipul în măști de felurite vârste. Le admir pe fiecare în reflexia norilor și le dăruiesc lor, poate, atunci când el se va întoarce, ca mine, va trece pe aici. Norii i le vor revărsa ca o ploaie imaginară, iar el se va bucura așa cum mă bucur și eu acum.
Și câte aș avea să îi povestesc! Mă simt asemeni unui prunc venit de la grădiniță care dorește să le povestească părinților – celor mai de preț persoane din viața sa – descoperirile lui, să le împărtășească, să ne bucurăm toți! Aș dori să știe că am doi copii, că trăirile mele pe care le-am pus de fiecare dată când am aruncat amândoi monede în fântâni s-au împlinit, că acum fac torturi cu ochii închiși, spre deosebire de cel strâmb, cu prea mult sirop și cu o literă în minus la nume pe care i l-am dăruit – că sunt fericită! Și mi-aș dori atât de mult să știu că și cu el viața a fost la fel de darnică, că toate gândurile bune pe care i le-am dăruit pe ascuns în momentele mele de sinceritate combinată cu melancolia timpului s-au materializat și i-au adus doar bucurie. Nu contează dacă sunt un pic geloasă, posesivitatea nici de-a lungul anilor nu a reușit să dispară, acea copilă din interiorul meu încă bate din picior nemulțumită, dar sunt eu aici lângă ea, să mă joc cu buclele ei pentru a-i domoli egoismul și furia tristă.
Așa că, norilor, vă rog să nu uitați niciun detaliu atunci când el cel de acum va veni!
În poftele mele îmi place să-ți zăresc reflexia, imaginea virtuală pe care nu am fost în stare să o invit să mă însoțească. Nu am fost în stare să o sparg, nu am fost în dispoziție să o acopăr, am purtat-o în buzunarul de la pieptul sacoului, căci a fost singurul mod de a-mi mai fi aproape. Era singurul mod prin care ”noi” mai putea exista.
Acopăr razele soarelui cu forma mâinii mele și las inelul de la tine să le redirecționeze după pofta inimii. Nu l-am purtat multă vreme, aveam tendința de a-l privi ca pe o suliță, dureros, când el era un cerc, inofensiv și… perfect. Ca noi laolaltă – perfect, iar cum perfecțiunea este vânată pentru a fi distrusă, cum nimeni altcineva decât zeul suprem nu poate fi înzestrat cu această calitate, totul, la un moment dat, trebuia să se sfârșească. Am rămas doar cu această micuță fărâmă și o voi da mai departe pentru a întregi perfecțiunea ființei care în ochii mei este singura ce deține acest contur.
În lacrimile mele pornește să licărească bucuria și e ciudat, e ca și cum ai fi aici și pentru prima dată nu îmi cert senilitatea vârstei.
Încerc să prind în pumn un ghem de fascicule de lumină, ”spaghete cu sclipici” cum obișnuiam noi să le spunem, căci, poate, acum, privim același soare și nu vreau să pierd această imagine, singurul lucru real și din prezent care ne mai leagă.
Amintirile noastre în care nu ne-am fost alături, atunci cand vei veni, se vor împleti și vor lumina străduțele de legătură dintre drumurile noastre paralele, pe care noi, pe mărime ce am mers, nu le-am observat niciodată.
Îmi cobor pleaopele îngreunate spre Dunăre și atunci, ploapele mi se îngreunează și mai tare: a fost aici!
Îmi ridic ochii spre cer și, în mișcarea norilor, o recunosc: a fost aici!
Mă ridic și,alergând, îmi caut mașina.
Mă ridic și grăbesc pasul, mă îndepărtez speriată de propria-mi descoperire.
Sunt un laș, fug de cea mai dulce amintire, de parcă trupului meu i-ar fi interzis să simtă bucurie…
De parcă trupului meu i-ar fi dat să simtă numai amăreala pedepsei. Da, sunt pedepsită că nu am putut lupta atunci, pedepsită că nu am putut păstra, ci am distrus și atunci…
Cine îmi dă dreptul să mă întorc, cine îmi dă dreptul să calc în picioare ceea ce e deja spart și lipit cu grija de timp în forme stângace și fragile?
Două mașini, una albă și alta neagră, trec una pe lângă cealaltă, doi șoferi, ca întotdeauna, mult prea centrați pe propriile trăiri, se îndreaptă spre cele două ieșiri ale orașului.
Nu, nu vă e dat să vă întâlniți acum, dar vă veți întâlni în viața următoare și apoi în cea de după, pentru că, în fond, sufletele pereche nu se despart niciodată.
<hr>
Se va vota astfel: veti acorda note de la 1 la 10, singurele zecimale admise sunt 0,5 urmate de un comentariu din care sa rezulte ca ati citit si eventual sa justifice nota, de favorit sa votati lucrarile in ordinea in care au fost postate.
Cele care au participat imi veti trimite notele prin pm, daca doriti sa votati.
50% din vot va merge la despina... adica din notele acordate de useri se va face o medie aritmetica si se va aduna aceasta cu nota despinei si se va imparti la doi.
Pentru sectiunea harry potter nu am avut niciun participant, iar la poza a fost doar unul: kitty
Am sa vorbesc cu despina in mod normal ar necesită ca premiul sa se duca direct la ea, dar sa vedem.
O sa postez si fotografia ei mai jos.
[url=http://www.99poze.ro/p/babcf7974f6654ec87d26f9107abdc48.jpg] [/url]
va rog daca aveti intrebari sau comentarii folositi topicul de comentarii.
Spor la citit si bafta participantilor.
Perioada de votare: 30.09.2011 - 14.10.2011
_________________
<center>
Scriu: [url=http://fairy-fic.myforum.ro/can-you-handle-my-problems-18-vt1248.html]Can you handle my problems?[/url], [url=http://fairy-fic.myforum.ro/flowers-and-silence-18-vt2050.html]Flowers and Silence[/url], [url=http://fairy-fic.myforum.ro/harry-potter-i-misterul-gemenilor-18-vt971.html]Harry Potter şi Misterul Gemenilor[/url], [url=http://fairy-fic.myforum.ro/batting-eyelashes-fetish-18-vt1039.html]batting eyelashes fetish[/url] (Jurnal).</center> |
|
| Sus |
|
|
|
|
Nu puteti crea un subiect nou in acest forum
Nu puteti raspunde in subiectele acestui forum
Nu puteti modifica mesajele proprii din acest forum
Nu puteti sterge mesajele proprii din acest forum
Nu puteti vota in chestionarele din acest forum
|
Powered by phpBB © 2001, 2005 phpBB Group
|
|
|
